marți, 9 septembrie 2014

Ce ți-a mai rămas?

Unde-ți sunt ochii plini de lacrimi plăpânde de dimineți târzii?
Unde-ți sunt buzele uscate de dor, jale și teama demult uitată?
Golește-n ceruri durerile și lasă teama să dispară alegând simplitatea,
sinceritatea și iubirea...Ahh, iubirea-i dorul tău veșnic de care-ți amintești cu drag.

Ți-e dor de ea așa cum nu credeai vreodată! Ți-a lăsat amprente adânci,
credințe albe și nopți pline de fum... Vechile urme, astăzi bătrâne,
Nici nu ți se mai observă pe suflet. Timpul trece, timpul zboară!
Pietrele grele încărcate de albastrul marin înecat de sughițuri negre,
Îți par astăzi fulgi de nea. Nu mai simți nimic, nu le mai duci dorul...
Nu mai cunoști semnele, nici ochii, nici buzele sau gândurile fără glas.

Ți-ai pierdut momentul de fericire de pe Pământ.
Acum ce ți-a mai rămas?!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu