vineri, 20 decembrie 2013

Gândurile negre ne omoară încet-încet și, totuși, nu se opresc din a alerga dintr-un colț într-altul.
Alungă-mi privirea necurată și fă-mă să cred iar în noi doi.
Oare mai existăm sau doar suntem doar niște iluzii?
Dragostea e ca un fir de ață ce se subțiază la fiecare țipăt.
 Frica ne omoară...
Dă-mi vremurile calde înapoi! Dă-mi inima înapoi ca să pot crede din nou.
Am fost niște copii într-o lume prea îndepărtată de realitate.
M-am speriat de fiecare dată și nu am reușit niciodată să-mi opresc respirația...
Ciudat, căci tu erai aerul, apa, focul și vântul. Eu ce eram? Nu îmi amintesc...
Amintirea îmi este încețoșată ca și privirea...

M-am oprit. Am oprit totul.

Visele au dispărut printre rănile muribunde ale iubirii trecute. Lacrimile s-au transformat în bucăți ascuțite de gheață ce-mi brăzdează obrajii, lăsând urme adânci. Mai mult mă doare frica de ziua de mâine, de poimâine.


Nu a mai rămas nimic din căldura sufletelor din vară. Sentimentele sunt acum înghețate, lacrimile roșiatice, ochii pierduți și buzele arse de dor...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu