duminică, 22 septembrie 2013

Roşu sângeriu de durere

Negrul amar al deşertăciunii îşi face loc printre venele roşiatice ale iubirii.
Vine o zi când totul se întunecă, când negura nopţii ne va speria pe toţi...
Ştiu că nu e munte pe care să nu-l pot urca, însă, parcă am fost înfrântă în luptă.
Destinul a fost prea puternic pe lângă furia nebuniei mele iubite.
Plânsetele-mi zguduie cimitirele tinereţii, însă Ei nu înţeleg roşul nebun.
Încet-încet, vor reuşi, oare, să întunece povestea noastră?
"Te rog nu mai plânge!", ai şoptit Tu, Înger al existenţei mele.
"Eşti tot ce iubesc!", ţi-am ţipat cu privirea spre Ceruri, sperând parcă
la o rază fierbinte de speranţă, aşteptând semnul eternităţii divine.

"Fă linişte!", ţi-am ordonat cu lacrimi de chin în ochi şi în suflet! "Să fie linişte!",
strigam disperată către văzduh..Nu mai suport căldura năucitoare a durerii ce-mi
invadează obrajii, ce-mi înnegreşte sentimentele, gândurile, buzele.

Tind să cred că, pe zi ce trece, doar în Ceruri mai pot fi a ta, într-un destin liniştit.
Pace cu Ei nu mai este demult, zilele senine au apus, însă, clipele dor întotdeauna.
Au transformat roşul dragostei în culori sângerânde ale sufletului meu, au înnegrit puritatea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu