duminică, 12 mai 2013

Matinal

Mi s-au umplut plămânii cu aer marin, primăvăratic. Privesc orizontul şi nu realizez unde se termină marea, unde încep Cerurile, unde e Dumnezeu. Aici sau acolo? Sorb din cafeaua matinală şi încerc să mă rup de vise şi să intru în realitatea de zi cu zi. Doar în acest Purgatoriu al Dimineţii sunt eu însămi, fără mască, fără prea multe vise, fără prea multe realităţi. Minunăţia zorilor nu durează decât câteva minute, cât durează aroma cafelei.

Nu mă tem să înfrunt răutăţile lumeşti atât timp cât ştiu că în fiecare seara voi fi în siguranţă, în braţele tale, pe perna ta albastră. În fiecare noapte tu eşti marea mea, eşti valul ce se sparge-n ţărm, eşti nisipul rece din miez de negură, eşti aerul meu marin.

În fiecare dimineaţă, eşti singurul care mă însoţeşte către noul drum ce se arată în văzduhuri, singurul care mă ştie fără mască, fără vise, fără realităţi, care mă ştie dezbrăcată de orice durere sau fericire, râsete sau lacrimi, care îmi cunoaşte sufletul mai bine decât îl ştiu eu.

Nu pleca, iubite, stai cu mine în aceste câteva minute matinale cât sorb ziua în suflet, căci singură nu ştiu drumul cel bun. M-am obişnuit cu mâna ta în mâna mea, în părul meu, pe buzele mele...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu